Pe firul poveştii despre librăriile de altădată şi meşterii lor, mai puţin cărturari, la început, şi mai curând negustori de geniu, ajung la una din cronicile oraşului, scrisă de un entuziast cam nestatornic: Frédéric Damé. Cartea lui, Bucarest en 1906, apare la Socec, postum, în anul morţii sale.

Scrierea îi seamănă risipitorului ei părinte, nefiind tocmai... adunată. Mai mult un almanah decât o istorie, un anuar, cum publica Socec, o plimbare pe puncte printr-un Bucureşti împrăştiat şi plin de contraste. Constatând, după un tipar la modă – în 1910 Henri Stahl publica, la Tipografia Neamul Românesc, Bucureştii ce se duc – lipsurile şi meritele unui model urban care se schimba. De pildă, la Universitate, pe locul fostei şcoli de la Sfântu Sava, e loc viran, la fel, unde era odinioară Mănăstirea Sărindar, ale cărei urme sunt înghiţite de un maidan, am zice astăzi, tipic.

Sunt, de bună seamă, şi lucruri care se construiesc. De pildă, dacă la sfârşitul secolului XVIII oraşului îi lipseşte un plan, fiecare fiind liber să se aşeze unde voia, o sută de ani mai târziu începe sistematizarea. Aceasta nu reuşeşte, totuşi, să prindă decât centrul, periferiile având, în continuare, spune Damé, ceva neterminat, de sat mare. Târgul, inclusiv, sau mai ales, sub înfăţişarea sa comercială, rămâne partea veche a oraşului, unde oamenii vin să-şi facă cumpărăturile sau să se vadă şi să fie văzuţi. Comerţul este de toate felurile. De la cel rudimentar, pitoresc, al vechilor precupeţi cu înfăţişarea lor câmpenească, strigându-şi prospăturile cu multă vioiciune, la luxul caselor de modă, al magazinelor cu pretenţ ii, pe care le cutreieră orăşeni de cea mai bună stofă occidentală.

Oraşul devine mai prietenos şi se umple de pietoni. Ceea ce înainte vreme era tabu – plimbarea de plăcere şi fără însoţitor, devine la îndemâna damelor şi chiar a figurilor politice. Regele