În descrierile gramaticale ale limbii române se precizează, de obicei, că în conjugarea verbelor se produc deplasări regulate ale accentului (de pe rădăcină pe sufix), în vreme ce substantivul are un accent stabil.

Excepţiile, foarte puţine, apar în cazul unor împrumuturi lexicale care s-au încadrat mai greu în morfologia românească. Cel mai cunoscut e cazul cuvântului radio: împrumutat din franceză, cu accentul pe vocala finală (radió), ar fi putut intra în tiparul de adaptare prin adăugarea semivocalei -u (ca birou, cadou, cavou, cazinou, erou, metrou, panou, platou, tablou etc.). Nu s-a întâmplat aşa, poate şi pentru că e vorba de un termen internaţional, conservat ca atare în multe limbi; radio a rămas cu vocala finală din etimon, primind totuşi un u în articulare şi în terminaţia de plural (radioul, radiouri). Tiparele prototipice de accentuare din română – dar, probabil, şi modelul termenului german Radio (accentuat: Rádio), indicat de secţiunea etimologică a dicţionarelor noastre (în DLR 1975 chiar ca prima sursă) – au făcut ca, treptat, accentul pe finală să se păstreze doar în formele articulate şi de plural, în vreme ce forma de bază a fost tot mai des accentuată pe silaba iniţială (cum constata Iorgu Iordan: „Radio poartă astăzi accentul pe prima silabă”, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, ediţia a II-a, 1948, p. 248). S-a ajuns astfel la diferenţa de accentuare dintre formele rádio şi radióul-radióuri: acceptată de norme, inclusă în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) încă din prima ediţie, din 1982 şi confirmată (nici nu s-ar fi putut altfel, uzul fiind generalizat) în ediţia din 2005. Un proces asemănător – validat de norme – s-a petrecut cu substantivul zéro, articulat zeróul şi având pluralul zeróuri (DOOM); în acest caz, sursa principală fiind tot franceza, se poate invoca şi modelul alternativ de accentuar