Cu câteva zile în urmă, domnul Papandreou, primul ministru al Greciei, a „surprins” forurile europene şi comunitatea internaţională propunând a supune consultării populare soluţiile identificate de UE pentru chestiunea greacă. Din perspectiva comunităţii internaţionale, a UE în particular, iniţiativa a fost catalogată in extenso, aşa încât nu sunt necesare dezvoltări suplimentare.
Acţiunile domnului Papandreou nu pot fi însă motivate numai de obligaţiile internaţionale asumate de ţara sa, ci, în primul rând, de responsabilitatea faţă de Grecia, faţă de soarta, rolul şi locul ei în viitorul imediat şi pe termen lung, inclusiv în arena europeană. Asupra acestei perspective doresc să mă opresc, pentru a arăta că implicaţiile abordării elene sunt mai largi şi mai subtile decât ar părea la o primă vedere.
Este cert faptul că, în ultima vreme, primul ministru elen s-a regăsit într-o poziţie de neinvidiat: ţara sa a fost ridiculizată de mai toţi partenerii şi aliaţii tradiţionali şi tratată ca un elev fără potenţial sau speranţă. I s-a sugerat Greciei să-şi vândă insulele, să transfere colectarea taxelor către terţi sau chiar să intre sub umbrela unui protectorat, care să-i gestioneze finanţele sau economia. Demersul primului ministru s-a înscris în ordinea firească a lucrurilor: un stat suveran european decide singur şi democratic cu privire la viitorul său, chiar, sau mai ales în contextul în care se confruntă opţiuni extreme.
Domnul Papandreou, încrezător, cel puţin la nivel declarativ, în maturitatea propriului popor, a părut a reaminti tuturor că politica dictatului, fie şi pentru raţiuni înalte şi binele comun, nu reprezinta un argument în sine. Adversarul căzut la pământ nu poate fi umilit încât opţiunea de a se afunda şi mai tare în propria-i nenorocire să nu i se mai pară de neimaginat. Poate că Europa a făcut prea puţin în ultimul timp pentru a
