În urmă cu cîteva zile, Liviu Voinea, unul dintre tot mai numeroşii economişti liberali „indignaţi“ (trăiască Stéphane Hessel!), încheia un articol în Jurnalul Naţional cu o frază memorabilă: Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm pe populaţie! Memorabilă deoarece poate cea mai importantă success story a modernităţii a fost tocmai modul în care economia a reuşit să înlocuiască „populaţia“ cu „piaţă“, convingînd apoi societatea să viseze în termeni de piaţă. Pentru a înţelege mai bine dezideratul acestei întoarceri la „populaţie“, ar fi necesar, poate, să evocăm, pe scurt, istoria acestei poveşti de succes.

Totul a început, într-un fel, cu inventarea interesului ca primum movens, ca ceea ce Coleman numeşte engine of action. La rîndul său, această construcţie dibace a pornit de la o dilemă morală, nicidecum economică. Şi-a spus-o Montesquieu, de pildă, meditînd la norocul că oamenii, deşi pasiunile îi îndeamnă să fie răi, au totuşi interesul să fie altminteri. Imaginaţi-vă că sînteţi atacat de un grup de oameni care vor să vă omoare, pentru că sînteţi de altă religie sau de altă culoare sau din alt cartier, şi le aruncaţi un pumn de bani; interesul lor de înavuţire v-a salvat viaţa – comentează Amartya Sen. Şi-a spus-o Mandeville în a sa parabolă a albinelor: fără lăcomia fiecărei albine nu există bunăstarea stupului. Altfel spus, fără vicii private nu există virtuţi publice. În orice caz, am putea spune că economia se naşte în momentul în care Adam Smith preia această contradicţie şi o defineşte ca mecanism al „bunăstării naţiunilor“. Măcelarii sau brutarii săi nu vor decît să „sprijine producţia domestică“, mînaţi de interese private şi egoiste, dar, procedînd astfel, ei produc şi asigură bunul public, necesar tuturor – şi o fac într-un mod mult mai sigur şi mai eficient decît dacă şi-ar fi propus-o din raţiuni morale. Prin intermediul „mîinii invizi