După ştiinţa politică, simplificînd, cu toate neajunsurile pe care le aduce simplificarea, populismul este acea viziune care susţine apelul continuu la popor pentru luarea oricăror decizii. Politicienii care cred că ţara se conduce în fiecare moment după cum vrea poporul sînt numiţi, în genere, populişti. În termenii leadership-ului, cred că formula cea mai bună pentru a ilustra populismul este declaraţia exaltată a unuia dintre conducătorii cetelor „cetăţeneşti“ de pe străzile Parisului, din zilele nebune ale Revoluţiei Franceze către poporul din jur: „Sînt comandantul vostru, deci vă urmez!“. În esenţă, populiştii cred că poporul, ca ansamblu, posedă însuşirile necesare pentru a decide cel mai bine în orice privinţă. Populismul este, de fapt, democraţia fără limite, democraţia absolută. Populismul este, aşadar, o exageraţiune. Deşi populism există de cînd există politica şi cetatea, specialiştii sînt de acord că doi sînt plămînii viguroşi ai populismului actual: narodnicismul rus din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi populismul sud-american din secolul al XX-lea. Narodnicismul era – ideologic vorbind ceva mai clar – o formă lesne identificabilă de socialism. Populismul sud-american însă a fost şi este un fenomen cu mult mai complex. Deşi a fost specific arsenalului politic al stîngii pînă prin anii 1960, a devenit o trăsătură puternică a regimurilor militare de dreapta, în a doua jumătate a secolului trecut, iar acum, după prăbuşirea acestora, reintră cu drepturi depline în arsenalul stîngii democratizate. Fascinanta istorie a populismului latino – aproape la fel de fascinantă ca istoria tangoului, pentru că nimic din ea nu se poate înţelege în afara relaţiei bărbat-femeie! – ne spune limpede că populismul este ataşabil şi dreptei, şi stîngii. Totuşi, ceea ce rezultă din aceste altoiuri este diferit. Populismul poate mai uşor otrăvi şi deturna stînga d