Scriem aceste rînduri cu puţin timp înainte de închiderea ediţiei print a revistei. Ni se împleticesc mîinile pe tastele calculatorului şi nu ne găsim cuvintele în faţa ecranului. Lumea nu este nici mai bună, nici mai frumoasă, nici mai chibzuită de cum am lăsat-o în tinereţea noastră, atunci cînd credeam că după Ceauşescu vom avea o Românie prosperă şi oamenii vor trăi un autentic sentiment al prieteniei şi al solidarităţii. România anului 1990 – cu toate mineriadele – parcă avea ceva dintr-un început în care puteai să ai încredere şi te puteai gîndi că sînt atîtea lucruri de făcut, de construit, de aşezat. Părea o lume bezmetică, atunci, în 1990, dar era doar haosul primordial, ca să folosim cuvinte mari, din care ar fi trebuit să se desprindă fîşii de lumină. Astăzi, iluziile de început s-au spulberat. Drumul e mai lung şi pare că nu are capăt, istoria ne dă mereu brînci către un punct zero. Combatem la gazetă, ascultăm mereu şi mereu moara de vorbe din fiecare seară, de la televizor, care, de fapt, nu ne spune nimic, vedem cum puterea se lăţeşte şi opoziţia nu oferă siguranţa unei căi de urmat, vedem violenţă (verbală şi fizică), oameni care decid să-şi facă singuri dreptate, oameni care se urîţesc privind cu hulă către ceilalţi. Astăzi, decenţa nu mai pare să fie o cale de urmat, zorzoanele lumii româneşti sînt adunate într-un snop de lupte interminabile. Tot mai mulţi români îşi spun că e greu să trăieşti în această ţară. Altădată se lua calea codrului, astăzi se ia calea Europei, nu ştim pentru cît timp, ţările europene fiind, şi ele, tot mai ezitante îşi a-şi deschide porţile pentru cei veniţi din altă parte. Normal ar fi să nu generalizăm. Să găsim mici bucurii, care să ne ţină neveştejiţi în faţa încercărilor. Şi totuşi, ceva ne spune că se umblă şi la micile bucurii, şi la gratuitatea ludicului, la obrocul de relaxare. Una dintre bucurii, pentru uni