Peste câteva zile, pe 5 noiembrie, se vor împlini 131 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu. E un bun prilej pentru a interoga, fie şi numai la suprafaţă, actualitatea scriitorului. Mai precis, actualitatea critică a acestuia.
Fiindcă, am senzaţia, în materie de interpretare, pragul de sus a rămas, şi astăzi, cel de acum trei decenii. După Nicolae Manolescu şi Alexandru Paleologu, care au fixat imaginea unui Sadoveanu profund livresc, nimeni nu a mai lansat, în legătură cu autorul Baltagului, vreun scenariu analitic cu adevărat înnoitor.
Faptul se datorează în parte unui fenomen mai amplu. Anume decăderii eseului, ca gen. Foarte puţini critici literari mai publică, astăzi, eseu. Atunci când nu se mărginesc să facă doar magistratura săptămânală a cronicii literare, comentatorii activi preferă să se dedice cercetărilor academice. Care încurajează studiul, priza directă asupra documentului adică, punând în schimb în carantină nobila plezanterie a relecturii.
Dar aceasta e numai una dintre posibilele explicaţii.
O alta provine din caracterul cumva inerţial al prozei lui Sadoveanu. Masivă şi destul de unitară ca viziune, aceasta a creat mai degrabă certitudini decât nedumeriri. (Nu mă refer la valutare, ci la exegeză.) Practic, în secolul care a trecut de la debutul său (1904), înregistrăm o singură schimbare majoră de perspectivă. Despre Sadoveanu s-a scris mult, dar s-a scris cam la fel. Judecând la rece, nu avem, asupra operei lui, decât două mari abordări. Una, care avantajează povestitorul spontan, cu ascendenţă arhaică, dotat cu un uimitor instinct al limbii române. Cealaltă, încă în vogă, care descoperă, îndărătul acestor caracteristici, un fond cultural impresionant.
O a treia, cum spuneam, se lasă încă aşteptată. Poate nu foarte mult.
În colecţia Biblioteca pentru toţi, editată de Jurnalul Naţional, au apărut, până ac
