E un accent august în dorinţa ca, povestindu-ţi viaţa, să-i arăţi greşelile care au întunecat-o. Nobleţea vine din cît de macră e motivaţia curăţirii prin mărturisire: faci socoteala păcatelor şi, dezvăluindu-le, scapi de zgura lor apăsătoare. E ca o lepădare de scorii prin descrierea traumei lor. De aceea, în orice act de spovedanie intră un imbold drastic de primenire lăuntrică, iar Nicolae Radu se supune lui.

Ajuns la o vîrstă cînd viaţa, în loc de a se deschide spre viitor, se întinde toată pe tipsia trecutului, cînd aşadar conştiinţa îşi rumegă amintirile din lipsa altui obiect de interes imediat, autorul n-are ezitări în a-şi pune în lumină părţile stînjenitoare. De aceea, cititorul are sub ochi un bilanţ interior la care Nicolae Radu recurge ca la o sursă de împăcare.

Dar ar fi o greşeală să credem că Nicolae Radu e ceea ce îndeobşte se numeşte o conştiinţă încărcată, genul de vinovat căruia greşelile, scelerate în grad extrem, nu-i pot fi iertate decît de milosîrdia divină. Moraliceşte vorbind, autorul nu are păcate flagrante care să îndreptăţească verdictul de biografie maculată. Dimpotrivă, sub unghi social avem de-a face cu viaţa unui medic anestezist care şi-a clădit cariera pe muncă, voinţă şi chin. Că în acest parcurs autorul îşi descoperă clătinări, laşităţi şi culpe – aceste detalii ţin de acuitatea nervului său etic, dar nu de gravitatea delictelor în sine. De aceea, în aplecarea de a-şi mărunţi slăbiciunile se simte mai curînd un pretext menit a declanşa naraţiunea, decît o pornire irepresibilă de a-şi uşura cugetul.

Biografic vorbind, privilegiul autorului e că a ştiut să-şi preschimbe suferinţa într-o sursă de încăpăţînare, imaginea cu care rămîi în urma lecturii fiind cea a unui munte de tenacitate: „Culeg din grădina amintirilor ce îmi iese în cale. Nu trec peste cele o sută cinzeci de examene şi concursuri, tot atîtea neb