"27 noiembrie 1951. Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician, care are din păcate nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani şi sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se serveşte uneori e o contrafacere. Desigur, apa dulceagă şi neagră, ce se aduce sub acest nume, nu face 200 lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeaua e un fel de cabinet de lucru, înseamnă pur şi simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (şi în calitate de scriitor, la o traducere din Shakespeare). Fac vinovaţi pe funcţionarii puţin scrupuloşi, care falsifică filtrul, de întârzierea muncii mele."
Rânduri iritate de mai sus sunt semnate astfel: "D. Barbilian (scriitorul Ion Barbu), Profesor la Universitatea C.I. Parhon, Membru al Uniunii Scriitorilor din R.P.R." Fiind martor la nemulţumirea poetului matematician, paragraful s-a păstrat pentru istoria literară graţie inspiraţiei lui Şerban Cioculescu de a-l fi copiat din Condica de sugestii şi reclamaţii a cafenelei Capşa. Noi l-am preluat din interesanta carte intitulată "Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură" (Ed. Polirom, 2010), semnată de Andrei Oişteanu (p. 225).
Acelaşi Şerban Cioculescu constata că Ion Barbu era un obişnuit al celebrei cafenele, stimulându-şi constant inspiraţia prin mai multe cafele-filtru: "Un domn cărunt, între două vârste, cu nişte enormi ochi verzi, de halucinat. [...] Avea un cap rotund, lucios, ca o bilă, pleşuv, cu părul lateral răvăşit, cu o pereche de mustăţi, din care se prelingea cafeaua sorbită cu lăcomie [...]. Omul scria necontenit, ca un apucat, nu fără a duce din când în când ceaşca la gură, sorbind licoarea neagră cu virtuţi inspiratoare". De altfel Andrei Oişteanu mai găseşte un citat dintr-o scrisoare trimisă cu doar cinci ani mai devreme (
