Adesea, pe parcursul unui proces imaginativ, euforia descoperirii se transformă în spaimă. E curios că la începutul procesului simt că sînt acompaniat de cineva, de ceva destul de indistinct, ca să nu reuşesc să-i acord o identitate. Prezenţa aceea e stimulatoare. Poate fi vorba de freamătul emoţiilor ce formează un corp, oricum, prezenţa provine din lăuntrul actului imaginativ. La alte nivele ale imaginării, mă simt deodată foarte singur şi oarecum înspăimîntat. Companionul s-a dizolvat. Ce e mai curios e că, dacă, în acele momente, încerc să-mi stabilesc abrupt o identitate, să mă întreb cine sînt, nu reuşesc să dau un răspuns edificator, liniştitor.

Mă întreb dacă nu cumva am fost înlocuit de acea prezenţă, dacă nu cumva resorbţia ei e numai aparentă. Înclin să cred că freamătul însoţitor al unui act imaginativ e decisiv şi că subiectivitatea imaginatoare ajunge în situaţii cînd nu se mai recunoaşte. A te recunoaşte e un act ce presupune o orientare în funcţie de nişte repere. La acele nivele despre care vorbesc, nici structura subiectivităţii nu mai e aceeaşi, nici reperele.

Prima întîlnire cu indeterminatul am avut-o în copilărie, cred că aveam cinci sau şase ani. Aveam o cumplită reverie a unei mase uriaşe şi dense. Mi se „arăta”, într-un fel de adîncime spaţială, această masă de o culoare portocaliu-gălbuie. Palpita şi eu îmi simţeam fiinţa ameninţată de un fel de vertigiu. Îmi reveneam greu. Eram atras în acea masă. Cînd dispărea, aveam senzaţia unei eliberări. Nu eu doream să am reprezentarea ei. Ea „venea”. Tot pe atunci trăiam groaza că voi muri. Mă trezeam din somn şi plîngeam. Nu spuneam nimănui de ce. Plînsul meu era un fel de recviem.

În copilărie, un joc preferat era „de-a cocovana”. Luam din şanţuri noroi vîscos, negru, îl frămîntam şi apoi alcătuiam nişte forme ca nişte vase, le ridicam şi apoi le trînteam de pămîn