Am vorbit îndelung despre Adrian Păunescu şi despre poezia sa de dragoste cu fiica poetului Ana-Maria Păunescu. Am ascultat cu lăcomie şi lacrimi în ochi poveşti despre clipele în care Ana-Maria era martoră la naşterea unei poezii de dragoste.
Mi-a fost foarte greu să îi spun că acest articol va apărea când se împlineşte un an de când Poetul nu a mai scris nici o poezie.
"Pentru poeţi există alte coordonate, la ei nu se măsoară atât de simplu timpul, sunt diferiţi, sunt imprevizibili şi nu pot accepta întunericul, eternitatea lor nu încape în calendarele noastre grăbite, poezia, iată, depăşeşte orice bariere convenţionale. Antologia «Cele mai frumoase poezii de dragoste» (volumul al doilea), apărută cu Jurnalul Naţional pe 2 noiembrie, seamănă cu noi, cu toţi, seamănă cu îndrăgostiţii acestor vremuri nesigure şi îşi face loc în vieţile noastre firesc, ca o vindecare, ca o destăinuire a anotimpului melancolic, ca un semn că sentimentele nu mor, nu se uită, nu-şi pierd intensitatea. Iubirea nu se demodează, ideile pe care poetul le traduce în metaforă sunt valabile pentru oricare dintre noi, pentru oricine ştie ce înseamnă o privire sau o despărţire." Cum să o întreb pe Ana-Maria cum a trăit anul acesta când eu i-am văzut aproape zilnic suferinţa? Suferinţa şi demnitatea.
"Nici toamna nu mai pare atât de grea, nici singurătatea nu-şi mai respectă definiţia, e toamnă, da, dar cineva, înaintea noastră, un poet cu inimă prea mare pentru lumea noastră, ne-a lăsat scris scenariul, ne-a învăţat cum să facem ca să supravieţuim, ca să ne iubim mai mult, tot mai mult, indiferent de obstacole, trecând peste timp, peste vârste şi peste povara ezitărilor."
Totuşi, cum este să nu mai poţi scrie poeziile de dragoste ale Poetului? "Eu nu am avut norocul ca tata să-mi dicteze foarte multe poezii de dragoste. Dar l-am văzut scrii
