După zece ani de la premiera filmului regizat de Cristi Puiu, Marfa şi banii, se simte nevoia unui ochi proaspăt peste Noul Cinema Românesc, foarte curtat, pînă nu demult, la marile festivaluri de film şi probabil, aflat acum într-un moment de derută estetică. În 2010, a apărut volumul Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici, coordonat de criticii de film Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, în care, pe lîngă top 10, existau analize pentru fiecare dintre filmele votate. Păstrînd aceeaşi formulă de 10 analize critice, volumul Noul Cinema Românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu, recent apărut la Editura Polirom, în colecţia „Cinema“, este „structurat pe teme, idei şi soluţii prezente în mai toate producţiile din ultimul deceniu şi discutînd despre nostalgie, modalităţi de socializare, emigraţie, moarte, obsesia istoriei recente, relaţia părinţi-copii, umor-dramă, prezenţa sau absenţa genurilor în accepţiunea lor tradiţională“, după cum notează criticul Cristina Corciovescu în cuvîntul de deschidere.Spectatorul, gen neutru Salutară iniţiativa coordonatorilor acestui volum, aceiaşi critici de film, Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, de a pune sub lupă temele şi motivele filmului autohton recent, mai cu seamă într-un prezent destul de vulnerabil pentru regizorii, pînă nu demult favoriţi şi curtaţi de marile festivaluri de film, de critica de specialitate şi, nu în ultimul rînd, de spectatorii din străinătate. Pentru că despre publicul românesc nu se poate spune că apreciază sau critică noile producţii româneşti dintr-un simplu motiv: pentru că nu le vede. În aceeaşi idee, criticul de film Andrei Creţulescu, în analiza cu un titlu jucăuş şi provocator „Nu mişcă nimeni! Noul cinema românesc, gen“, se opreşte exact la spectatorul neaoş care nu mai îmbrăţişează gestul cultural şi civilizat