Un sătean din Ibăneşti, Mureş n-a avut niciodată electricitate, dar nici nu-i duce lipsa. Unde locuiesc Iacobu’ Sânzienii şi băiatul lui, Costică, ursul vine până aproape de curte ca să mănânce prune din pom. Casa e pe vârf de deal, fără vecini de jur-împrejur. Cât vezi cu ochii se întind grădini şi păşuni, iar în zare se văd păduri dese şi sate cocoţate pe dealuri sau pierdute-n văi. Peisajul îţi taie răsuflarea: copaci în culori tomnatice vii, dealuri care se unduiesc în orizont, depărtări azurii şi cer de un albastru crud.
Lui Iacob îi place imaginea pe care o vede-n fiecare zi peste gardul de lemn şi nu ar da-o pentru nimic în lume. Îi place singurătatea asta, unde calul îi aleargă în voie printre pomi, bea apă de la izvorul rece din curte şi nu dă seamă vecinilor. Seara stă de vorbă până târziu cu Costică la lumina lămpii. Nu a avut niciodată curent şi, la 67 de ani, nici nu-i mai vede rostul. După atâţia ani de gospodărire fără canalizare, televizor şi curent, simbolurile civilizaţiei pentru el sunt doar un moft.
Poveste de viaţă
Iacob a venit aici prin '75 pe averea nevastei, cum se spune în această zonă. Adică, a venit în casa Zamfirei si a soacrei lui, Sânziana. Dar soacra a murit. În urmă cu 16 ani s-a dus şi Zamfira, iar el a rămas singur cu o droaie de copii.
„Am rămas singur cu cinci copii. Feciori toţi. Ăl mai mic avea patru ani şi jumătate", îmi povesteşte aşezat în în faţa prispei. Anii au trecut şi băieţii au crescut. Unu' e la pădure, altul e călugăr la Slobozia, unul a fugit în lume la moartea maică-si, unul stă mai în jos şi ajută un vecin la treburi şi altul e Costică.
Are o curte mare, măturată şi cosită, cu o şură mare cu pereţii acoperiţi cu şindrilă. Casa este ţărănească, dar lungă şi frumoasă, cu lemnăria modelată, aşa cum se făcea odată. Pe târnaţ (pridvor) sunt atârnaţi ştiuleţi de porumb pentru mămăligă şi co