Revista „The New Yorker“ realizează un spectaculos portret al pianistei de origine franceză, care vorbeşte despre libertate, emoţie, încăpăţânare şi puterea de a inova. Jurnalistul şi eseistul D.T. Max, angajat al revistei „The New Yorker“, face un amplu portret al pianistei Hélène Grimaud în numărul de săptămâna aceasta. D.T. Max, care este şi autorul unei cărţi publicate la prestigioasa Random House, lucrează în prezent la biografia lui David Foster Wallace, considerat unul dintre cei mai talentaţi şi inovatori scriitori ai ultimilor 20 de ani, care s-a sinucis, prin spânzurare, la 46 de ani.

E pentru prima dată când Hélène Grimaud este surprinsă biografic în scris, într-un material atât de amplu. Unul care ajunge la esenţa pianistei: arată cum a luptat pentru a face lucrurile diferit, însă şi tristeţea şi singurătatea care decurg din asta. Grimaud, se întrezăreşte din text, şi-ar fi dorit să-i aibă (şi) pe alţii lângă ea. Iar jurnalistul îmbină cu măiestrie fâşii din viaţa pianistei, citate din interviuri, mici descrieri, ca să releve asta fără a trasa tuşe prea groase.

Stilul

Fotografia care deschide textul din „The New Yorker", intitulat „Calea ei. O pianistă cu păreri puternice" (http://www.newyorker. com /reporting/ 2011/11/07/111107fa_fact_max) o înfăţişează pe ­Grimaud cu picioarele flexate, în blugi, adidaşi şi-un tricou gri.

Hélène Grimaud stă întinsă pe-un scaun cu spătar într-o cameră de hotel din München. Lumina diafană şi fineţea perdelelor - camera are pereţi înalţi - dau fotografiei o aură nepământeană. D.T. Max a lucrat pentru material mai bine de trei luni, întâlnirea cu Grimaud pe care o descrie fiind din iulie. Fotografia îi aparţine Lisei Sarfati (http://www.lisesarfati.com/index.shtml).

Textul lui D.T. Max o urmăreşte pe Hélène Grimaud ca un aparat de filmat. Repetă o bucată de Mozart la pianul Steinway din cameră.