Şi rîndurile lui Arghezi, şi cele ale lui Lovinescu sînt străbătute de emoţie. Cum să nu fie? Al doilea este bolnav, pe un pat de spital, şi primul îi scrie.
O face public, alegînd formula scrisorii deschise. A trimite un mesaj de îmbărbătare în privat este una; dar a publica textul într-un cotidian este – pare a fi – cu totul altceva. Ce anume?
Să mai spun că e un contrast vizibil între titlul gazetei în care apar scrisorile celor doi şi epistolele însele. Boala, suferinţa şi compătimirea celui suferind nu ţin de registrul pe care îl sugerează un titlu ca Informaţia zilei. Ducînd lucrurile la limită, în morbid: abia moartea unui artist important ar constitui o ştire, o informaţie care să pună în mişcare rotativa interesului strict gazetăresc, dincolo de coloanele alocate culturii la ziar. Doar exit-ul unui scriitor de calibru şi suficient de cunoscut va stîrni acea emoţie publică pe care gazetele o satisfac, o întreţin, o exploatează, sub eufemismul că astfel acoperă subiectul.
Boala lui Lovinescu nu este şi nu poate fi o ştire; dar ea frisonează lumea literară, în care semnătura lovinesciană reverberează. Scrisoarea lui Arghezi e din 29 mai 1943: cu numai două zile înainte, în Viaţa, Lovinescu le răspunsese tinerilor din Cercul Literar de la Sibiu, încheind astfel: „Să fiţi oare dvs. elementele tinere, din care se va selecta a patra generaţie postmaioresciană de apărători ai autonomiei esteticului? Cum vă răspund dintr-un sanatoriu, ochii mei s-ar închide bucuroşi peste aceste zori fericite.”
Acesta e contextul în care cred că trebuie înţelese rîndurile empatice ale unui polemist necruţător ca Arghezi. Vremea polemicii a trecut. Lovinescu este un reper al literaturii contemporane, e axul acestei literaturi; şi poetul care-i scrie acum criticului bolnav e conştient de marea pierdere ce se prefigurează. Să observăm cum frazele arghez
