Mă dor ochii şi nu-mi pot reveni. E noiembrie, e târziu, tata nu e aici, gata, dezastrul se amplifică, nu mă mai pot minţi, nu mă mai cred, degeaba mă amăgesc în fiecare seară că va fi bine, mi-e dor de el, mi-e mai dor de el ca de lumina zilei, nu ştiu cum să fac ca să am siguranţa că, de acolo de unde e, mă aude şi mă vede.
Exact acum 12 luni, pe vremea aceasta, scriam scrisoarea pentru tata, fără să ştiu că aceea avea să fie ultima seară în care a fost conştient, în care i-a bătut inima pe cont propriu.A trecut un an, nu-mi vine să cred. Au trecut anotimpurile peste despărţirea noastră şi eu nu am fost capabilă să mă echilibrez şi să fac faţă cum trebuie acestei drame pe care, din păcate, o avem cu toţii în comun.
Acum, ca la un bilanţ, văd destul de clar că nimic nu e mai rău decât să rămâi singur pe lume. Nu ştiu, totuşi, ce m-aş fi făcut, cum aş fi respirat, când m-aş fi oprit din plâns, dacă nu ar fi fost aproape de mine cei mai buni dintre oameni, cei mai dragi dintre prieteni.
În primul rând, îi datorez supravieţuirea mamei, pentru că zilnic, cu ochii ei mari şi albaştri, parcă m-a obligat să nu ies din luptă, să nu fiu laşă şi să îmi fac datoria. Poate că destinul e nedrept. Cât l-am avut pe tata aici, nu i-am spus destule. Acum, când am rămas numai cu mama, îmi dau seama că nici ei nu i-am mărturisit suficient de curajos cât de mult o iubesc şi câte îi datorez.
Am neglijat-o, probabil, în ultima vreme, nu am reuşit să mă împart cum trebuie între tragedie şi prezent, nu am fost destul de răbdătoare, nu am înţeles pe de-a-ntregul tot ce mi-a spus, nu am îmbrăţişat-o atât de des cât aş fi vrut, nu i-am mulţumit pentru că există şi pentru că e cea mai puternică dintre noi.
Probabil că anul acesta, fără ea, ar fi fost ultima mea zvâcnire, probabil că m-aş fi topit la propriu în ceaţa lacrimilor, probabil că mi-aş fi luat rămas-bun
