Nu rochia neagră în sine este fascinantă, nici măcar dacă-ţi alegi un exemplar de seamă, cum ar fi cel semnat Givenchy.

Acum câteva săptămâni am scris un mini elogiu adus rochiei negre, a cărei importanţă am descoperit-o abia recent. Mă reîntorc, fără să mă repet, pentru că subiectul îmi permite mii de rânduri în care să nu reiterez aceleaşi idei. Pentru că nu rochia neagră în sine este fascinantă, nici măcar dacă-ţi alegi un exemplar de seamă, cum ar fi cel semnat Givenchy şi purtat de Audrey Hepburn, ci puterea pe care o are.

Am asistat la ascensiunea şi declinul umerilor bufanţi, al culorilor de tot soiul, al tocurilor cui, al pantalonilor evazaţi şi lista poate continua. Dar n-am asistat la niciun fel de degradare al statutului Little Black Dress. Acum 20 de ani, era prima opţiune a mamei mele pentru o seară specială, iar astăzi pot împrumuta din garderoba ei aceeaşi rochie neagră şi să mizez pe aceleaşi complimente.

Când eram mică, adoram să mă uit la mama înainte să plece la vreo petrecere. Ritualului de înfrumuseţare care avea loc înainte îi datorez majoritatea lucrurilor pe care le ştiu acum despre eleganţă. De la „să nu-ţi asortezi niciodată geanta cu pantofii" până la „mai mult înseamnă prost-gust", am primit şi sustras toate sfaturile de care orice fată are nevoie înainte să devină femeie. Şi printre toate lucrurile spuse sau „furate" am văzut că deşi evita negrul la bluze, cămăşi, pantaloni sau fuste, era mereu prima alegere în ceea ce priveşte rochia.

Toată schimbarea avea loc în faţa mea. De la o mamă tânără, uşor obosită, îmbrăcată într-un halat de baie, devenea o doamnă elegantă, şi mai frumoasă, şi mai tânără, şi mai sigură pe ea. Doar cu o rochie neagră mulată pe corp. Nu-mi amintesc să-mi fi ţinut vreodată o pledoarie în favoarea rochiei, dar ştiu sigur că de la ea am învăţat cum să aleg una, cum să o port, dar mai ales mi-a