Astăzi se împlineşte un an de la despărţirea de Adrian Păunescu. Evident, pentru detractorii săi sau pentru cei care doar l-au folosit de-a lungul vieţii, data e lipsită de importanţă. Vor spune doar cinic: “Morţii cu morţii, viii cu viii”. Mie şi altora, care mai au un pic de suflet nepătat, ne e dor de Păunescu.
De viforul, de energia cu care aborda orice problemă, mănunchiul de forţă pe care-l emana. Mi-e dor teribil. Mi se seacă sufletul după uriaşul care de anul trecut s-a mutat definitiv în paginile cărţilor. În patria Poeziei, dar mai ales într- o virtuală Românie celestă. A iubit mult, dar mult de tot această ţară de a ajuns să scrie: “Dacă nu mă năşteam în România, fugeam în România”. Un enunţ pentru care îl voi invidia până îl voi reîntâlni. Pentru că sunt sigur că Dumnezeu, atunci când se plictiseşte de cântecul heruvimilor şi al serafimilor, mai are chef şi de o poezie. Are şi el “Rezervaţia sa de zimbri”! E cert că opera sa, care însumează peste 300.000 de versuri, e inegalabilă. Cred că nopţi în şir am polemizat cu Nicolae Ulieru, al cărui rege este Eminescu (hai, Nick, perfecţionistule, odată cu cartea aia, că îmi îmbătrânesc şi copiii), despre Păunescu. Evident că unele poezii sunt banale versificaţii, dar sunt geniale din moment ce poporul le atribuie folclorului, autorul devenind anonim: “Rugă pentru părinţi”, “Treceţi batalioane române Carpaţii” (varianta completă), “Lancea lui Horia” etc. Altele - mai puţin citite, ce-i drept - dovedesc din plin geniul păunescian. Dincolo de toate disputele, contrele, polemicile, cui nu-i e dor de omul Păunescu şi de poezia lui înseamnă că e un rebut uman. E născut fără inimă!
