Criza euro nu este rezultatul a trei decenii de neoliberalism, al esecului unor active aflate sub spectrul speculatiilor, a nesocotirii tratatului de la Maastricht si nici macar al escaladarii creditelor unor banci lacome.
Acum, mai bine decat oricand, se cunoaste ca aceasta criza este cauzata de faptul ca UE nu detine puterea si prerogativele firesti ale unui stat cu abilitatea de a decide, ci este o structura complicata, cu puterile dispersate si cu deciziile greu de luat.
Pentru acest motiv major, zona euro este privita cu neincredere nu numai de cetatenii ei, dar si de piete, unde se sesizeaza ca respectiva structura, in loc sa iasa din punctul mort in care a intrat, se impinge pe ea insasi spre marginea prapastiei.
Judecand astfel lucrurile, fostul ministru de Externe al Germaniei din perioada 1998-2005, Joschka Fischer, sugereaza intr-un articol publicat pe Project Syndicate faptul ca Europa a ajuns sa nu aiba decat doua variante: ori isi institutionalizeaza propriul guvern, in cadrul unei uniuni care poate fi numita Statele Unite ale Europei, ori continua inevitabila destramare, incercand sa parcurga un drum imposibil, numai cu pasi mici.
Pana la urma, criza financiara, la care asistam neputinciosi, reflecta criza politica majora a structurii, incapabila sa hotarasca ceea ce stie ca trebuie hotarat.
Euro, visul de aur al europeanului
Situatia se complica si mai mult, daca o privim in contextul conjuncturii globale, imprevizibila si alerta.
Drumul spre un esec al zonei euro coincide cu evolutia unei noi ordini mondiale, unde puterea si bogatia incep sa basculeze spre Asia de Est si alte zone emergente ale planetei, in timp ce America fierbe in suc propriu si isi face socotelile cum sa iasa din propriul impas.
Zona Atlanticului da semne sa cedeze zonei Pacificului. Dac
