Gardul e omul. Omul trebuie să spună ceva despre el şi îşi face gard.
Poate că într-o zi o să avem şi noi Marele Gard Românesc. Nici nu mai contează ce ar fi zis Freud dacă ar fi putut să noteze acest exhibiţionism mural. Aşa cum unii scriu porcării pe garduri, alţii se gândesc la ele atunci când le înalţă. Pe măsură ce se dezvoltă clasa de mijloc creşte şi nevoia firească de fortificare în faţa vrăşmaşilor. Vecinătăţile au început să fie definite mai ales prin lucrurile care îi despart pe oameni, cele care îi împiedică să se vadă, să schimbe o vorbă, să creeze o comunitate. Orice apropiere trebuie să conţină un obstacol, un val de apărare, un paravan.
M-am plimbat prin zonele astea, numite la mişto rezidenţiale. Şi deşi acolo locuiesc tot felul de oameni invidiaţi pentru rolul lor în edificarea imbecilităţii de succes, nu am reuşit nicicum să pricep de ce mai toţi au drumuri foarte înguste, atât de înguste încât nu poate trece decât o maşină. E incredibil că cei care se retrag pentru o viaţă tihnită, sanchi, în afara oraşului nu iau deloc în calcul cele mai elementare cereri ale vieţii sociale, adică vizitele, să zicem. Şi ăsta ar fi cel mai puţin important aspect al problemei. Infinit mai ciudată este această izolare a fiecărui locatar de ceilalţi fericiţi locuitori ai lagărului rezidenţial. Toţi se comportă ca şi cum ar fi singuri, ca şi cum nu ar fi înconjuraţi de lume, ca şi cum ar trebui să evite de la bun început orice pericol de contact cu mediul înconjurător.
Deşi conceptul de a trăi în aer curat la marginea de şantier a oraşului se vinde bine, seninătatea locuitorilor săi tot întârzie să apară. Multă sârmă ghimpată, cioburi de sticlă încastrate în ciment, câini mulţi, nicio preocupare pentru zonele pe care le împart, totul e ascuns în spatele reflexelor create de Ceauşescu.
Viaţa la bloc a reuşit să anihileze
