Au trebuit să treacă ani de zile, să se construiască un nou stadion, să intre un suporter pe teren la Ploieşti şi sa fie o umilinţă la Haiffa pentru ca acel spirit roş-albastru atât de caracteristic Stelei să revină în propria-i ogradă.

Aseară, 40.000 de oameni au făcut Ghencea uitată şi şi-au pus în acest meci tot ceea ce aveau mai bun: speranţă, dorinţă, suflet.

Jucătorii au făcut acelaşi lucru pe teren, iar asta s-a văzut din toate inelele stadionului, drept urmare, indiferent de stângăciile pe care un fotbalist sau altul le avea la un moment dat, fluierăturile erau îndreptate doar asupra israielienilor. Pentru fotbaliştii în roşu şi albastru au existat decât aplauze şi încurajări.

Îndiferent de scor sau de numărul de jucători din teren, cele 40.000 de suflete din tribune nu s-au dat bătute. Ştiau ca în strigătele lor stă şansa Stelei şi au profitat la maxim de acest lucru.

Fluierăturile adresate celor de la Macabbi în ultima jumătate de oră te asurzeau, în timp ce freamătele aplauzelor şi strigătele de încurajare pentru stelişti te ridicau imediat de pe scaun. A fost un meci în care tot stadionul şi-a făcut meseria, un meci în care tot stadionul a cântat până la final, un meci în care suporterii au aşteptat fluierul de final pentru a sărbători alături de jucători şi un meci în care toţi steliştii au fost aplaudaţi.

A fost acel meci din categoria “a fost odată” şi acea atmosferă pe care o credeam imposibilă în zilele de azi. A fost meciul care te făcea să urli de bucurie, să ţipi de dezamăgire şi să sari în braţele tuturor datorită unei fericiri fără limite.

Jucătorii s-au dăruit aidoma publicului şi datorită lui au reuşit victoria. Publicul s-a dăruit asemenea jucătorilor şi datorită lor a câştigat partida. Publicul şi echipa s-au completat spectaculos în meciul care a consemnat nu numai o victorie, ci şi o renaştere: cea