Românii nu se inspiră din reviste de specialitate şi nu se educă vizual. Başca se lasă pradă „tentaţiilor maneliste“ şi fac toate eforturile să construiască mare şi cu mult beton, spune arhitectul româno-american Cristian Gavrilescu, stabilit de aproape zece ani la New York.
Nu trebuie să analizezi ţara cu lupa ca să vezi că are dreptate. E de ajuns să faci o plimbare cu maşina sau cu trenul şi să caşti ochii la casele etajate şi strident colorate care le-au luat faţa de câţiva ani locuinţelor clădite cu bun-gust.
Unde nu vezi blocuri aliniate, pe alocuri vopsite în oranj sau în galben, vezi vile cu două etaje şi mansardă, în nuanţe de verde sau de grena. E de înţeles, spun cei mai mulţi. În România nu se predau lecţii de educaţie vizuală, copiii nu învaţă în şcoală diferenţa dintre frumos şi kitsch, aşa că la maturitate îşi doresc de multe ori casă cu piscină şi, de ce nu, cu fântână arteziană în living.
Aproape inexplicabil la prima vedere, bunicii elevilor de astăzi, deşi nu făceau prea multă şcoală, aveau un simţ estetic mult mai bine dezvoltat. Casele lor - din care, spune arhitectul de la New York pe care l-am intervievat, te poţi inspira vizitând Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti" - nu erau „poluate vizual". Şi, chiar dacă nu aveau două etaje, patru băi şi opt dormitoare, ci doar două camere şi o bucătărie de vară, erau un „acasă" autentic.
Fără brizbrizuri, casele de altădată (puţini sunt norocoşii care încă mai au bunici cu astfel de „comori") erau nişte bijuterii atent şlefuite în timp. Astăzi, spune Gavrilescu, oamenii nu mai dau doi bani pe pietrele preţioase. Îşi doresc tancuri, nu maşini frumoase.
Oana Botezatu este editor "Adevărul"
