Martinovici şi Cadu ne învaţă ceva. Culmea, lecţia este ascultată şi are succes!
Ceva despre Martinovici. Apoi despre Cadu. Despre drumul de la anonimat la celebritate, despre cum ajungi idol al galeriei comportîndu-te ca un bărbat. Calea cea mai scurtă spre banderola de căpitan. Căpitan moral sau căpitan pur şi simplu. Sîrbul Novak Martinovici, iar alături de el portughezul Ricardo Cadu. Doi străini care muncesc în România de nişte ani, timp în care s-au eliberat de prejudecăţi. Doi oameni pentru care România nu (mai) este doar locul de unde saltă nişte bani la sfîrşitul lunii.
După întîmplările de la Ploieşti, Martinovici era obligat să fie jucătorul cel mai important al Stelei în meciul cu Maccabi. Coechipierii şi lumea din tribune aşteptau luptătorul pe Arena Naţională, nu fotbalistul. Camerele televiziunii urmau să absoarbă gestul cel mai neînsemnat de revoltă al sîrbului. Suporterii i-ar fi iertat orice greşeală, conta doar ca el să aibă atitudine de războinic. Iar rolul de războinic profesionist este un rol ca oricare altul. Dacă te străduieşti puţin, îţi iese.
Toată scenografia fusese pregătită pentru încă un act eroic al căpitanului onorific. Al soldatului sîrb trimis de Providenţă să ne trezească. Să ne salveze de laşitate. Şi, cînd colo, ce să vezi? Novak nu s-a ascuns în spatele unei distribuţii prestabilite. A ales varianta mai puţin comodă. Să joace fotbal, atît cît poate, atît cît ştie. Dar să joace fotbal, nu să se joace de-a gladiatorul pe teren. Oricum mai era pe acolo unul, care s-a cam ascuns la Ploieşti şi la bătaia de la poarta lui Coman.
Martinovici nu este un mare fotbalist. Nu pozează în perfectul de serviciu. El ştie asta şi mai ştie şi că noi ştim. Dar a arătat că poţi fi esenţial pentru ai tăi atunci cînd te concentrezi, cînd eşti cu mintea acolo, la ce se întîmplă în teren. Şi-a împins echipa spre poarta lui David
