Cultura violenţei produce efecte fireşti: lumea nu mai caută înţelepţi, ci soldaţi care scot cuiul grenadei cu dinţii.
Oamenii refac logica şi mecanismele intime ale triburilor. Sunt moderni, au dexterităţi tehnice, cumpără febril ultimele gadgeturi şi cu toate acestea simt nevoia regresiei în primitivism. Bâta muiată în sânge stă rezemată de zid. Forţa gândului tremură de forţa pumnului. Instinctul fugăreşte raţiunea în ring şi o învinge prin KO. Cultura violenţei produce efecte fireşti: lumea nu mai caută înţelepţi, ci soldaţi care scot cuiul grenadei cu dinţii. Şefi de bandă cu mâna pe armă, bătăuşi de profesie, căpetenii excitate de prăvălirea victimei şi de aruncarea stârvului în luminiş. Puterea a ajuns marfa pe care ţi-o procuri nu fiindcă ţi-ar face trebuinţă, ci fiindcă vrei să te lauzi cu ea. Puterea afişată aduce succes şi deschide scurtături inaccesibile altora. În fruntea unui partid, a unei companii, a unei facultăţi sau a unei galerii de fotbal. Violenţa, violenţa normativă, cum o numea un forumist, e colorantul strident al vieţii de zi cu zi, prin eforturile presei, ale posturilor de televiziune şi ale oratorilor spontani. Diferă stilistica încăierării, atâta tot. O poşetă în cap aici, un şpiţ în gură acolo, un cuţit în spate mai încolo. „Ştirile de la ora cinci" s-au lăţit până au luat forma peştelui dolofan care e harta de azi a României.
Episodul cavernicol de la Ploieşti, de la meciul Petrolul-Steaua, a scindat opinia publică şi a produs un tsunami de judecăţi - unele, fără vaccin. Tabăra paşnicilor a deplâns derapajul, a ieşit la rampă cu vechea vorbă a lui Alan Brien („Violenţa e vorba de duh a analfabeţilor") şi a făcut recurs la lege şi justiţie. Tabăra dornicilor de acţiune a contraatacat iute şi ţepos: pasivitatea naşte şi ea monştri, dar de alt tip. Ea înseamnă castrare psihică, abandon vinovat, anulare a personalităţii, la
