Ştiţi scenele acelea din filme cu un caldarâm ud, o răsuflare întretăiată, o firmă luminoasă pâlpâind, nişte tocuri păşind, ezitând la un moment dat, oprindu-se la un colţ sau la o răscruce, din motive ce ne rămân necunoscute, rugându-ne în gând să se întoarcă, pentru că toate indiciile spun că ceva rău, cumplit, teribil urmează să se întâmple, pentru ca, cinci cadre mai târziu, o mână să se întindă, un cuţit să lucească, o mişcare scurtă, zvâcnită din încheietură, un ţipăt abia născut, noaptea rupându-se în două ca un văl sfâşiat, şi apoi, gata, o dimineaţă însorită în care cei patru membri ai familiei iau masa, cu o fereastră larg deschisă în plan îndepărtat, tatăl spărgând coaja oului fiert cu coada unei linguriţe de argint.
Femeia cu tocuri are mereu, în filme, două tipuri de privire. Chiar înainte ca scena să se încheie şi cortina să cadă în tăcere. Este, mai întâi, frica ce seamănă cu un cal negru înnebunit într-un manej. Şi apoi, imediat ce a primit lovitura lamei, apare un fel de limpezire a ochilor, ca luminaţi de o bruscă înţelegere, ca o apă în care un vârtej misterios trage mâlul spre maluri.
În realitate, îmi imaginez eu, lucrurile stau cu totul altfel. Dacă o mână cu un cuţit s-ar întinde spre mine, m-aş face mică, m-aş contracta şi întunericul ar rămâne compact. Vălul nopţii nu l-ar sfâşia nimic căci e croit dintr-o urzeală tare, densă, iar aerul pe care aş încerca să-l trag în plămâni ar semăna a lână udă.
Frica e un animal mic ce-şi mănâncă singur coada, privind cu un ochi aici şi cu altul dincolo.
*****
Uneori, din diverse cauze cunoscute medicinei, ochii se usucă. Şi atunci e nevoie de lacrimi artificiale care se vând la farmacie şi pentru care nici măcar nu e nevoie de reţetă cu parafă. Mă întreb când au ajuns lacrimile să ocupe un aşa loc de cinste şi cum s-a înfăptuit altoirea asta atât de bizară a biologiei cu… (va
