Traian Basescu ne anunta ca Ministerul Finantelor Publice are de platit vreo 9 miliarde de lei cetatenilor care au dat in judecata statul si au reusit, in fata instantelor, sa-si recupereze drepturile salariale ciuntite abuziv. Tot presedintele glasuieste ca e veselie mare si ca procesele continua.
In acelasi timp, Guvernul ne anunta ca nu are bani si, in mod logic, nu poate pune in aplicare niste sentinte judecatoresti cu titlu executoriu. Se aud cateva voci slabe de la Putere, care spun ca Executivul va esalona platile pe cativa ani, dar nu-i nimic sigur.
Ce risca Emil Boc in aceasta situatie si ce exemplu da el societatii, nerespectand decizia unei institutii fundamentale a statului de drept? Pentru a ilustra un model comparativ cu omul obisnuit, am sa fac o paralela intre nea Emil Boc si nea Emil Mardare, un cetatean recent divortat.
Nea Mardare s-a saturat, la un moment dat, de infidelitatile sotiei si a cerut divortul, revendicand si dreptul de custodie asupra copilului in varsta de cativa anisori. Instanta a luat act de solicitarea barbatului, precum si de dovezile indubitabile, prin care nea Emil demonstra ca nevasta-sa e o femeie usoara, acordandu-i castig de cauza si custodia copilului. Totodata, instanta o obliga pe mama sa plateasca pensie alimentara celui mic. Totusi, judecatorul acorda drept de vizita mamei, specificand ca in anumite zile femeia poate sa-si ia copilul la domiciliul personal.
La un moment dat, cand a venit ziua decisiva si sotia nabadaioasa a sosit sa-si ia copilul la plimbare, nea Emil Mardare, uitandu-se nervos la atitudinea de mahala a sotiei, a refuzat sa-si dea acordul, interzicandu-i fostei sa-si ia odrasla la plimbare. Dupa plecarea sotiei, omul isi da seama ca impulsul de moment il poate costa, pentru ca a nesocotit o decizie a instantei.
Femeia, cu ochii in lacrimi, se
