În retorica socialistă, dar prea des şi în limbajul multor capitalişti cu buzunarele pline, afirmaţia "să se facă totul" are un loc aparte. Pentru naivi, ea înseamnă o asigurare că vor fi luate toate măsurile necesare pentru a evita (sau elimina, după caz) o situaţie negativă. Pentru cei avizaţi însă, impersonalul exprimării arată că nimeni, în realitate, nu va face nimic (sau oricum în varianta optimistă, nu va face mare lucru). Este o lege clară a managementului performant: dacă doreşti un rezultat concret, trebuie să stabileşti un responsabil, un termen limită pentru implementarea măsurii şi criterii foarte precise de evaluare a performanţei acţiunii respective. Or, "să se facă totul" nu are nici măcar unul dintre aceste elemente...
Din păcate, cam acesta este, rezumat în câteva cuvinte, stilul în care acţionează în faţa crizei financiare şi economice actuale majoritatea liderilor din Europa şi nu numai. Cu toţii par a evita răspunderea directă privind îngroparea (sau salvarea, tot mai improbabilă) a monedei unice şi a zonei euro sau chiar a construcţiei UE.
Doar Germania prin cancelarul său Angela Merkel înlocuieşte pe "să se facă" cu "vom face", încercând să atragă în acest "vom" Franţa şi alte state europene. Ultimele decizii la nivelul Miniştrilor de Finanţe şi liderilor din UE au părut să expliciteze în oarecare măsură şi sintagma "totul" printr-un număr de măsuri clare care vizează fondul de stabilitate, capitalizarea băncilor şi restructurarea datoriei Greciei. Cu toate acestea, la numai câteva zile după aparenta concluzie pozitivă la care s-a ajuns în urma summitului, primul-ministru al Greciei cere un referendum prin care măsurile de austeritate şi planul de salvare să aibă girul populaţiei. Un joc riscant, totuşi explicabil prin aceea că o masă de oameni nemulţumiţi (şi care nu au fost consultaţi în niciun fel) este greu de crezut că vor ac
