Hotar de apă la baza Sciţiei Minor (ca un misterios dragon cu solzi sclipitori şerpuind către Pontul Euxin), Dunărea se despica, din loc în loc, scoţând la lumină valori neştiute.
Insula Păcuiul lui Soare e una dintre minunile ale căror redescoperiri se datorează deopotrivă fluviului şi arheologiei. Acolo, pe o limbă de pământ de nici şase kilometri, peste drum de Călăraşi, în apropiere de locul denumit dervent (pasaj, trecere), se presupune că ar fi stat Mitropolia Vicina, ascunsă între zidurile unei cetăţi bizantine, ale cărei ruine pot fi văzute astăzi.
Cetatea, numită chiar „a zecea minunea a lumii”, datează din secolul al X-lea, când îndeplinea funcţia de bază navală a împăratul bizantin Ioan Tzimiskes, acelaşi care garanta, în epocă, autonomia Athosului şi limita expansiunea ruso-bulgară. El e, se pare, şi întemeietorul mitropoliei care va depinde, la începuturi, de Patriarhia de la Niceea şi, mai târziu (1261), de cea de la Constantinopol.
La Vicina e menţionat în documente „Prea Sfinţitul Mitropolit, chir Iachint” (1359), cel care va fi uns de patriarhul de Constantinopol „arhiereu al întregii Ţări Româneşti”. E probabil ca, urcat pe tronul Valahiei, Basarab I să-l fi adus pe chir Iachint la Curtea de Argeş. Nu era greu, pentru că teritoriul ţării includea, atunci, Dobrogea şi parte din sudul Dunării.
Iachint a fost canonizat de Patriarhia Română abia în 2008, şi azi e prăznuit la 28 octombrie. Nu încape îndoială că el a avut un rol hotărâtor în orientarea religioasă spre Constantinopol a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, succesorul lui Basarab I, iar legământul lor făcut în scris şi cu jurământ faţă de patriarhul de la Constantinopol şi de împăratul bizantin a aşezat, pe veci, creştinismul românesc în vatra Bisericii Ortodoxe a Răsăritului. Mitropolia Ţării Româneşti întemeiată de Iachint a unificat şi centralizat statul din
