Toate modelele de recensământ adoptate de statele europene, cu excepţia Greciei şi a României, au presupus mai puţine eforturi şi mai puţin deranj pentru cetăţeni. Au existat iniţial câteva modele standard, pe care unele state le-au combinat sau le-au personalizat pentru a creşte eficienţa recensământului naţional şi a scădea, simultan, costurile.

Austria, Belgia, Danemarca, Slovenia şi Suedia sunt ţările în care nu au existat cheltuieli pentru recensământ, deci nici formulare sau recenzori. Acest lucru a fost posibil deoarece aici recensământul tradiţional a fost înlocuit cu o procedură bazată exclusiv pe analiza datelor aflate în posesia instituţiilor statului.

Situaţia a stat puţin diferit în Franţa, Germania, Olanda sau Spania, unde recensământul a constat în coroborarea datelor deţinute de diferite instituţii ale statului cu cele obţinute în urma interviurilor realizate prin sondaj.

Cele mai multe dintre statele membre au introdus însă în desfăşurarea recensământului naţional o perioadă de aproximativ o săptămână în care prioritate la recenzare şi centralizare aveau cei care alegeau varianta online.

Bulgaria, Estonia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Marea Britanie şi Slovacia au optat pentru această variantă. Cetăţenii din majoritatea acestor state au primit, de la recenzori sau prin poştă, un cod unic de identificare, scris pe formularul de recensământ, pe care să-l folosească pentru validarea online a documentului completat.

Unele dintre aceste state au solicitat totuşi celor care au decis să se înregistreze online fie semnătura electronică (Luxemburg), fie codul numeric personal.

În Cehia şi Malta, chestionarele pentru recensământ au fost distribuite de recenzori şi, după două săptămâni, colectate tot de aceştia. În plus, Cehia a permis alternativa transmiterii lor prin poş