Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru s-a reîntors la formule teatrale consacrate, cu autori cunoscuţi şi regizori recunoscuţi, într-o zonă estetică predominant clasică. Un anume spirit conservator, o distanţare diplomatică (cu rare excepţii) de realitatea imediată au marcat festivalul, ceea ce a părut oarecum pervers, ţinînd cont că lumea în care trăim este în plină convulsie şi poate nu distanţarea, ci tocmai apropierea de problemele cu care ne confruntăm, ar fi putut fi motorul selecţiei. Dar cum FNT este imaginea teatrului intermediată de selecţioner (anul acesta - Alice Georgescu), produsul reprezintă exclusiv viziunea unui singur om şi respectăm, prin urmare, suveranitatea decizională a acestuia, nu fără a sesiza şi că secţiunea internaţională a fost aproape desfiinţată, lipsindu-ne de racordarea atît de necesară la esteticile europene.

Jucăria melancolic-ironică a lui Tompa Gabor, Leonce şi Lena de Georg Büchner, făcută acasă, adică la Teatrul Maghiar din Cluj, a deschis seria poveştilor. Regatul lui Pierre se degradează pe zi ce trece (decorul Carmencitei Brojboiu e un teatru dezafectat, regele este îmbrăcat în indispensabili, limbajul, ca mijloc de comunicare şi instrument politic, se deteriorează), iar prinţul Leonce suferă de o melancolie leneşă, care îl face inapt pentru preluarea prerogativelor regale. Pornind din acest punct, povestea se ţese ca o parodie cu marionete (scuturate de praf în prima scenă, dezmembrate la final). Perucile uriaşe, hilare, pălăriile supradimensionate, redingotele de baroni filfizoni, plasa de prins fluturi a Lenei, nasul alungit al Rosettei, părul roşu-verde al lui Valerio se rînduiesc într-un love story duios, dar implacabil, în care personajele fug de soartă pentru a o întîlni, un spectacol pictural cu păpuşi care se (dez)articulează mecanic (coregrafia Florin Fieroiu) pe muzica de circ a lui Vasil