Majoritatea noastră, de la vlădică până la opincă, se joacă adesea cu semnele exterioare ale credinţei, comportamentele nedând vreun semn că respectiva credinţă ne-ar fi marcat în vreun fel.
Când vor veni rezultatele recensământului, vom afla, ca şi la numărătorile anterioare, că suntem vreo 90% ortodocşi, încă 8 - 9 procente ţinem de alte denominaţii creştine, restul împărţindu-ne în grupuri mici şi foarte mici de musulmani, mozaici şi unele denominaţiuni de-a dreptul exotice. Deci, un popor eminamente creştin. Dar aceasta este o statistică destul de rece şi ea nu ne poate spune mare lucru despre intensitatea credinţei. Să ne îndreptăm atenţia către sondajele de opinie care, de peste douăzeci de ani, situează biserica şi armata în fruntea preferinţelor românilor, în vreme ce Justiţia şi instituţiile caracteristice democraţiei, precum Parlamentul şi partidele politice devin de la un sondaj la altul tot mai puţin populare. Nu cred că această scădere dramatică a respectului nostru pentru instituţiile democratice reflectă automat respectul nostru pentru democraţie. Cred că în aceste sondaje noi ne manifestăm atitudinea faţă de modul de funcţionare al democraţiei la noi, iar degradarea imaginii ţine de funcţionarea imperfectă - e un cuvânt blând! - a instituţiilor româneşti cu pricina. În ciuda îngrijorării pe care ne-o poate provoca situarea în fruntea ierarhiei încrederii a unor instituţii care nu sunt - şi nici nu pot fi - organizate democratic, una funcţionând pe baza „ascultării", cealaltă în funcţie de „ordin", nu cred că suntem nici atât de credincioşi, nici extrem de dedicaţi ordinii. Încă ar fi ceva dacă lucrurile ar sta în acest fel.
Sigur, când vezi mulţimile înghesuindu-se, călcându-se în picioare, smulgându-şi sticlele cu agheasmă la felurite hramuri, la slujbele de Înviere ori la cele de Crăciun, iar politrucii străduindu-se să prindă locuri în
