Există un loc comun în concepţia politicienilor de azi, care este cu deosebire păgubitor. Mă refer la teza conform căreia inegalităţile sociale sunt limitate şi combătute, în esenţă, prin sis-temul "protecţiei sociale". Ce anume se înţelege prin această expresie depinde de dispoziţia guvernanţilor zilei. Taxare puternic progresivă, alocaţii împărţite în stânga şi în dreapta, subvenţii pentru diferite produse, indus-trii şi activităţi, gratuitatea unor servicii publice, repartiţii de bunuri şi împrumuturi cu dobândă redusă: nicio dimensiune a populismului nu a rămas ne-explorată. Sub una dintre guvernările trecute, autorităţile au ajuns chiar să oficializeze doctrina după care întreprinderile nerentabile merită imunitate fiscală în numele presupusei "protecţii sociale" a salariaţilor.
Numai că criza care se întrevede la orizontul social ar trebui să ne dea de gândit cu privire la natura şi la consecinţele unor asemenea concepţii. La o examinare mai atentă s-ar putea să descoperim că, în pofida aparenţei de respectabilitate, idealul "protecţiei sociale" este un ţel confuz, în numele căruia s-au risipit resurse considerabile.
Această fixaţie pe o ţintă falsă nu se datorează, în primul rând, studiului efectelor concrete ale măsurilor de protecţie socială din România. Dacă ar fi aşa, atunci cred că am fi fost lămuriţi de multă vreme. Cu cât un Guvern s-a cramponat mai tare de principiile "sociale", cu atât scăderea nivelului de trai pentru cei mulţi a fost mai dramatică. Din păcate, partizanii sistemului "protecţiei sociale" au la dispoziţie un argument care, la prima vedere, este foarte solid. Există o serie de ţări, mai ales în Europa de Vest, care prezintă observatorului o conjuncţie de două elemente ce par a fi legate între ele: lipsa sărăciei de masă (şi o relativă egalitate socială pe fondul bunăstării), pe de-o parte, iar pe de altă parte un sistem al a
