La ce este bun un analist economic? În principiu, omul respectiv face două lucruri. Analizează faptele şi cifrele trecutului şi, pe baza acestora, cu ajutorul unor modele economice, face previziuni pentru viitor.

(Cititorul de Capital va înţelege, fireşte, că nu ne referim aici la distinsa doamnă Tatoiu care nu se înscrie în nicio categorie socioculturală teoretică, fiind egală numai cu ea însăşi). În funcţie de priceperea analistului şi de acurateţea ipotezelor, estimările urmărilor se vor confirma într-o măsură mai mică sau mai mare, iar în cazul cel mai de succes vor aduce împricinatului o poreclă care începe cu „Oracolul“ (din Omaha, al crizei, din Dămăroaia etc.).

Funcţia socială a analiştilor este extrem de importantă. Ei sunt formatori de opinie, favoriţii jurnaliştilor, oamenii de luat în seamă ai politicienilor. În funcţie de opiniile lor se pot lua decizii strategice majore şi, uneori, aceştia sunt în măsură să preîntâmpine cataclisme importante. Ce te faci, însă, atunci când nici cei mai versaţi analişti nu sunt în stare să formuleze şi să susţină o idee clară despre viitor? La ora când scriu aceste rânduri, situaţia Greciei este încă incertă. Până când textul va vedea lumina tiparului sau a biţilor unui ecran de computer, sunt sigur că anumite aspecte vor fi fost deja clarificate. Sunt însă convins că nimeni nu-şi va putea pune capul acolo unde şi-ar pune cuvântul cu privire la viitorul economic al ţării, regiunii, continentului.

Reacţiile societăţii la problemele cu care se confruntă civilizaţia occidentală sunt cu adevărat imprevizibile. Pe de altă parte, însă, există câteva adevăruri care şi-au dovedit validitatea de-a lungul istoriei şi pe care cred că ne putem baza în continuare. În primul rând, toate guvernele care au cheltuit peste măsură şi n-au mai putut da banii înapoi au sfârşit fie într-un război, fie