Cum devine fiul unui autocrat comunist versiunea contemporană a lui Caligula? Ce legătură există între adolescenţa, poate chiar copilăria timpurie, şi momentul când ajunge aproape de puterea absolută? Cum, când şi prin ce canale îmbrăţişează el himerele de care se serveşte regimul?

Intrarea la facultate în 1970 a însemnat o recompunere de profil politic pentru Nicu Ceauşescu. Băiatul hiper-răsfăţat şi puţin isteroid din şcoală, cel care încă pe la 16 ani mai obişnuia să tragă fetele de păr pe coridoare, era acum pregătit să devină un activist devotat, un exemplar promotor al "normelor eticii şi echităţii socialiste" (aplicate întotdeauna altora). Ca elev, Nicu nu era un rebel, ci mai degrabă un puber imprevizibil, inhibat şi complexat.

Odată ieşit din adăpostul liceal, în care îşi putea îngădui "distracţiile" descrise mai sus, impermeabil la priviri critice, Nicu păşea în lume. Încetau, măcar aparent, furorile adolescentine. Se punea capăt vechilor amiciţii, începeau "prieteniile" cu politrucii recrutaţi pe bază de dosar, servilism şi devotament necondiţionat. În anul doi de facultate Nicu era de-acum vicepreşedinte al Consiliului Asociaţiei Studenţilor pe Universitatea din Bucureşti. În anul trei era propus pentru poziţia de vicepreşedinte pe Centrul Universitar Bucureşti. Preşedinte era Ion Sasu, asistent la Facultatea de Filosofie, ulterior director al Centrului de Cercetări pentru Tineret şi, un timp, şef de cabinet al Elenei Ceauşescu. După 1990, Sasu a fost unul dintre liderii Partidului Socialist al Muncii, împreună cu un alt favorit al lui Nicu, Tudor Mohora. Era perioada în care urca vertiginos în aparatul UASR Ion Traian Ştefănescu, asistent la Facultatea de Drept, un activist inteligent, cinic şi extrem de arogant. Arivist perfect şi oportunist desăvârşit, Traian Ştefănescu l-a cultivat pe Nicu cu asiduitate. Împreună au ticluit sch