Într-o veche anecdotă un judecător bonom și paradoxal decide într-o dispută dând dreptate ambelor părți, apoi și celui care-i reproșează că nu se poate ca ambele părți să aibă dreptate. Dezbaterea actuală e adesea un revers al anecdotei: niciuna din părți nu are dreptate, și nici cel care ar insista că așa ceva nu se poate.

Luați de exemplu referendumul propus (și apoi abandonat) de premierul Papandreu. E susținut în ideea că, deși probabil că e o idee lipsită de inteligență și rezultatul s-ar putea să fie catastrofal, e o chestiune democratică și trebuie respectată ca atare. În ce mă privește, nu știu care sunt temeiurile pentru care rezultatul acestui referendum, care ar fi fost el, ar fi fost o chestie așa de proastă; în schimb am obiecții majore la ideea că ar fi o chestiune democratică. ”Democrația înseamnă că poporul trebuie să conducă, și asta se întâmplă la referendum”, e afirmația concisă, categorică și profund greșită în fiecare din elementele ei.

Poate o paralelă, dacă tot vorbim de condus, ar explica mai bine situația. Imaginați-vă că sunteți pe punctul să vă urcați în mașina care vă aparține ca să mergeți unde doriți. La volan se află cineva care se recomandă șofer profesionist și vă roagă, în virtutea acestui statut, să îl lăsați să conducă – toată lumea din jur spune și dă un exemplu că e un lucru normal și bun. Apoi omul demarează, alege drumuri ciudate – dar nu e problemă, nu-i așa?, e un profesionist și o ia pe scurtături! Apoi accelerează, conduce din ce în ce mai periculos – dar e un profesionist, și apoi vreți să ajungeți la destinație mai rapid, nu? Într-un final, mașina ajunge la viteză nebună pe un drum care se termină rapid în abis, iar în lături sunt parapeți sau mai degrabă alți oameni, la fel de rău conduși. Iar acum șoferul se întoarce și vă spune, ”Știți, de fapt e mașina voastră și faceți ce vreți cu ea! Mă înclin în fața