Prima reacţie la anunţul lui Papandreou a fost una de surpriză. Şi nu neplăcută – mai ales pentru cei neimplicaţi direct. Iată că grecii au o tresărire de orgoliu, de demnitate. Nu se dau, ca alţii, pe mâna puternicilor zilei fără a schiţa vreun gest de împotrivire, chiar dacă sunt într-o situaţie disperată.

Numai că ceea ce părea să fie orgoliu şi demnitate, s-a dovedit o zi după, când premierul – strâns cu uşa de puterea bicefală europeană – a dat înapoi şi a renunţat la consultarea populară, o simplă cacealma.

Gestul era, însă, hazardat din start. El ar fi avut o logică dacă era făcut înainte ca Europa să şteargă jumătate din datoria monumentală pe care au acumulat-o guvernele ultimelor două decenii. Atunci da, era momentul ca poporul – beneficiar al tuturor mitelor politice prin care familiile Karamanlis şi Papandreou s-au menţinut la putere o atât de lungă vreme – să decidă dacă rămâne solidar cu politicienii sau îi aruncă în groapa cu lei.

Dacă lăcomia şi iresponsabilitatea bancherilor a condus la cea mai gravă criză financiară din ultimul secol, tot aşa lăcomia şi setea de putere a politicienilor a făcut ca ţări ca Grecia sau chiar Italia să alunece pe toboganul dezastrului economic prin edificiul de minciună şi ficţiune pe care l-au construit. Nu este vine poporului grec că i s-au oferit beneficii necuvenite şi nejustificate. Şi este de înţeles dificultatea de a accepta pierderea acestora. Dar cineva trebuie să achite nota de plată a acestei enorme ficţiuni. Şi cine altcineva ar putea să o facă.

Cacealmaua lui Papandreou se dezvăluie acum cu claritate. El a sperat să mai tragă ceva foloase de pe urma acestei manevre şi să apară în ochii concetăţenilor săi ca fiind profund implicat în rezolvarea problemei. A clacat însă în faţa atitudinii hotărâte a liderilor din ţările care ţin în mână hăţurile comunităţii. Şirul şantajelor greceşti –