Mai jos începutul unui articol apărut pe CriticAtac despre recensămînt, un eveniment care ne-a luat recent prin surprindere pe toţi şi despre care nu ştim încă prea clar ce să credem:

Recensămîntul 2011 a bifat cîteva eşecuri majore: dezinteres, metodologie şi concepţie proaste, implementare profund defectuoasă. Acestea au stîrnit critici şi lamentaţii aprige în rîndul celor care se exprimă de obicei pe astfel de teme. Au fost deplînse din nou „ineficienţa românească” şi caracterul abuziv al statului, chiar cu atîta sete încît puteai crede că cei în cauză ar fi fost dezamăgiţi dacă lucrurile ar fi mers bine.

Însă ineficienţa şi abuzul de putere al statului nu pot fi, bineînţeles, explicaţii ultime, satisfăcătoare în sine, chiar dacă ele sînt tare cronice, familiare sau fals familiare (iar aparenta lor contradicţie nu ridică probleme: un stat slab şi ineficient este în mod natural abuziv). Fără îndoială, organizarea a fost dezastruoasă. E clar că autorităţile nu au înţeles miza acestui recensămînt de decadă, care ar fi trebuit să ofere date vitale despre societate, inclusiv despre dinamica şi tendinţele ei şi nivelul de dezvoltare în diverse domenii. De aici vin lipsa de supervizare a INS, care a fost lăsat să-şi demonstreze incompetenţa pînă la capăt, şi subfinanţarea procesului, vizibilă în campania mediatică aproape inexistentă sau în plătirea recenzorilor la nivelul echivalentului zilnic al salariului minim pe economie.

Bîlbîiala groaznică din jurul obligativităţii declarării CNP-ului (ca şi a religiei, etniei şi limbii materne) sau schimbarea din mers a procedurii, prin introducerea autorecenzării, sînt simptome ale unei instituţii eşuate, incapabilă să îşi mai îndeplinească la nivel minim funcţiunile.

Întregul articol, aici.

Mai jos începutul unui articol apărut pe CriticAtac despre recensămînt, un eveniment care ne-a luat recent