Novak Martinovic, omul clişeelor plăcute. Subiect de carte sau, în cazul de faţă, de articol în ProSport. Sârbul este diferit de restul fotbaliştilor şi, din nefericire, a fost nevoie de "sacrificiul" lui Galamaz pentru a-l descoperi. Dincolo de intervenţia de K1 de pe "Ilie Oană", dincolo de discuţiile legate de suspendarea de care a scăpat, Novak este omul care te face să îl asculţi cu plăcere, stâlcind uşor limba română în timp ce te priveşte cu acei "crazy eyes" cu care i-a cucerit pe suporterii Stelei.

După ce îi auzi pe Mirel Rădoi sau pe Bănel Nicoliţă vorbind despre Steaua, poţi jura că nu poate exista mai mult patos şi mai mulţi pumni strânşi în gol pentru această echipă. Ei bine, Martinovic s-a luat la trântă cu clişeul "iubesc Steaua". "E greu de spus ce simt acum. The way I play, cum se zice? Eu aşa sunt construit să joc, să mă dăruiesc. De aia iubesc Steaua, pentru că aici fanii mă apreciază pentru ceea ce le-am demonstrat. Joc fundaş dreapta, nu am mai făcut‑o până la Steaua, dar mă bag şi în poartă dacă e nevoie". Vorbe care, în mod normal, ar fi "aruncate" în folderul "declaraţii şablon". Numai că Martinovic le trăieşte, iar unui om normal îi e imposibil să fie ipocrit într-o limbă străină, aşa cum este româna pentru el. Mărturie că este sincer stă şi părul care i s-a zburlit pe mână când a rememorat momentele de la meciul cu israelienii.

"Căpitan la Steaua? Visul meu!"

"Oamenii din Serbia nu au o părere aşa bună despre România. Asta se întâmplă pentru că nu ştiu ce e aici. Dincolo de fotbal, pentru mine ţara asta a fost o surpriză". Îl provocăm pe Novak la o discuţie despre Serbia şi viaţa din Bucureşti. "Familia mea a fost alături de mine când am venit la Pandurii, dar şi după incidentul de la Ploieşti", începe Martinovic. Ochii ţintesc tavanul, iar mintea îi zboară înapoi spre Steaua. "S-a vorbit că eu trebuie să fiu