Săptămâna trecută, când tocmai premierul grec, Georgios Papandreou, anunţase deja celebrul referendum, s-a găsit să mediteze pe blogul său asupra temei şi Victor Ponta, şeful PSD şi coleg de socialism cu premierul grec (încă premier, la ora la care scriu acest text).
Ponta începe prin a-l opune pe liderul grec, care voia să se adreseze „poporului“, unui „dictator sau iresponsabil patologic“, ca în cazul României, „care îşi asumă decizii fundamentale pentru ţara sa împotriva propriului popor“. Nu e greu de ghicit la cine se referă. E adevărat că, o zi mai târziu, Papandreou a fost părăsit de propriii colegi de partid (printre care ministrul de Finanţe, Venizelos) şi a fost nevoit să renunţe la referendum; dar nu trebuie să deducem de aici că „micul Titulescu“ ar fi retractat şi el. Pe de-altă parte, e limpede că d-l Ponta a uitat că, în 2008, partidul pe care îl conduce s-a opus cu îndârjire unui alt referendum, de data aceasta chiar în România şi cerut de dictatorul iresponsabil şi patologic. Mai mult, PSD, ca şi PNL se opun în continuare amendării Constituţiei, în sensul voit atunci de „popor“. Social-democratul nostru nu schiţează nici măcar încercarea de a-şi explica inconsecvenţa. Presupun că, în mintea lui, referendumul e rău dacă e iniţiat de „dictator“ şi e bun dacă e generat de un „democrat“. Cât despre cine e „dictator“ şi cine „democrat“, asta decid domnii Ponta, Iliescu, Antonescu, Voiculescu & Company!
Dar acestea sunt mărunţişuri. Excogitaţiile d-lui Ponta în luptă cu reacţiunea sunt mai interesante când ne oferă cadrul global al situaţiunii şi temeiul admiraţiei sale pentru premierul elen:
„Papandreou este cel care a luat... toate măsurile dure cerute de FMI – rezultatul a fost oarecum identic cu cel din România, adică situaţia este mai rea decât înainte din toate punctele de vedere..., cel puţin asta mi-a spus mie Joseph Stiglit