Parlamentarii au preluat de la judecători tehnica imbatabilă a temporizării eficiente.

Adoptarea tacită în Senat a Legii asistenţei sociale, după ce ultima şedinţă în plen în care ar fi putut fi votată - sau respinsă, după caz - eşuase din lipsă de cvorum, confirmă inaugurarea unui nou tip de procedură la limita spiritului democratic, în condiţiile unei practici a ordonanţelor de guvern şi a asumării răspunderii atât de abundent criticate. Asta în condiţiile în care guvernul anunţase de la jumătatea lunii mai finalizarea şi trimiterea spre Legislativ a proiectului, iar ministrul interimar al Muncii de la acea dată - premierul Emil Boc - nu contenea să explice importanţa adoptării ei în contextul reformelor radicale cerute de FMI. Luna septembrie a prilejuit acelaşi tip de discurs imperativ din partea ministrului Muncii de atunci, Sebastian Lăzăroiu.

La adoptarea tacită se ajunge fie prin tergiversarea punerii pe ordinea de zi a proiectelor de lege sensibile, fie prin lipsa cvorumului de şedinţă. Regulamentul celor două Camere legislative este de altfel suficient de suplu: e nevoie numai de o oarecare abilitate - nu prea mare, iar practica parlamentară de mai multe legislaturi e de mare folos - în mânuirea preţiosului instrument numit ordinea de zi. Pentru amânarea sine die a unui proiect delicat, dibăcia parlamentară e adesea unicul ingredient indispensabil: el constă în eliminarea constantă sau plasarea în poziţii „neeligibile“ a textului în cauză, care nu mai ajunge niciodată în dezbaterea plenului, trecând, în virtutea regulamentului, la adoptarea tacită. Atunci când, din diverse motive, ordinea de zi nu poate fi mânuită ca un gumilastic, se trece la măsuri radicale: sabotarea cvorumului. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă, când în faţa ameninţărilor opoziţiei cu un vot negativ, PDL a decis să părăsească şedinţa pentru a forţa, în acest fel, a