Prezenți sîmbătă la meciul cu Sunderland, 75.570 de suporteri au ținut să onoreze 25 de ani de cînd scoțianul Alexander Chapman Ferguson a preluat-o pe Manchester United. Înnobilat de Regina Elisabeta a II-a și cunoscut astăzi drept Sir Alex, antrenorul “diavolilor roșii” a cucerit de-a lungul unui sfert de veac 37 de trofee majore, de 12 ori campionatul și de 5 ori Cupa Angliei, de două ori Liga Campionilor, o dată Cupa Cupelor, Supercupa Europei și Cupa Intercontinentală etc.
Ca atare, mesajul afișat de fani cum că Ferguson “a făcut posibil un vis imposibil” și-a găsit deplina justificare. Clubul a marcat evenimentul și anunțînd că va da principalei tribune de pe “Old Trafford”, celebra North Stand, numele sărbătoritului. Căruia i se va ridica și o statuie la intrarea în stadion.
Sigur, veți zice că Sir Alex merită aceste omagii, poate prea puține în raport cu imensele servicii aduse lui Man.Utd. și, implicit, fotbalului insular. Mai departe, și celui mondial. Și veți mai zice că personajul respectiv, de-acum intrat în istoria și în legenda balonului rotund, e unic. Și chiar e, deci nu suferă comparații. Spui Sir Alex și nu trebuie să mai adaugi nimic.
Nici n-am să îndrăznesc vreo comparație, doar că, întorcîndu-mă pe plaiuri mioritice, observ că respectul arătat antrenorilor în alte țări, nu neapărat lui Ferguson, lipsește aici, unde tehnicienii trăiesc mereu cu bagajele și cu ochii la ușă! Permanent la cheremul conducătorilor, patroni sau nu, de regulă însă patroni, colegii de breaslă ai lui Sir Alex sînt ca frunzele purtate de vînt! Instabilitatea acestora, angajați dimineața ca să fie demiși seara, constituie una dintre marile probleme nerezolvate ale fotbalului românesc, unul dintre marile lui cusururi. Deși cronică, boala pare, din păcate, să n-aibă leac. Mulți promit s-o vindece, dar nimeni n-a reușit.
Nu m-aș fi apucat să scriu text