Există o opinie cvasigenerală, deşi rareori mărturisită direct, potrivit căreia Ioan Es. Pop nu a mai reuşit să atingă cota extraordinarului debut din 1994 cu Ieudul fără ieşire. În ceea ce mă priveşte, nu sunt deloc sigur de asta, deşi identitatea „emblematică“ a volumului în speţă rămâne, într-adevăr, neegalată. Totuşi, atât Porcec (1996), cât şi Pantelimon 113 bis (1999), Petrecere de pietoni (2003) sau Confort 2 îmbunătăţit (2004, împreună cu Lucian Vasilescu) se situau la un nivel înalt, de natură să-i consolideze autorului imaginea şi statutul de mare poet, într-o Românie postdecembristă în care poezia se complace tot mai mult în minorat. Combinaţia complexă, elaborată, de realism dur şi vizionarism coşmaresc, în cadrul căreia incandescenţa infernală a reminiscenţelor obârşiei maramureşene rurale şi a sordidelor periferii bucureştene cristalizează la rece, constituie deja o marcă înregistrată. Oricum, în opinia mea (şi a altora...), Ioan Es. Pop rămâne cel mai puternic poet din România ultimelor două decenii, indiferent de calitatea cărţilor pe care le va mai publica sau nu pe viitor.

Senzaţia generală pe care mi-a lăsat-o Unelte de dormit, noul volum al său apărut la începutul acestui an, a fost însă una de oboseală şi dispersie; sunt, aici, mai curând de acord cu evaluarea rezervată a lui Alex. Goldiş decât cu aceea sărbătorească a lui Daniel Cristea-Enache. Mi s-ar părea instructivă, în acest sens, o comparaţie cu evoluţia poeziei lui Marius Ianuş (poet pe care îl consider, la rândul lui, cea mai puternică personalitate a poeziei româneşti „tinere“ şi încă tinere, un poet aflat cumva şi în descendenţa lui Ioan Es. Pop), dar şi cu aceea a lui Ion Mureşan. Similitudinile de tonus dintre Unelte de dormit şi Ştrumfii afară din fabrică sunt, pentru mine cel puţin, evidente. Refuz fularul alb! e deja un alt drum, nu discut dacă bun sau rău, în vreme ce