Să vorbim un pic despre slăbit. N-am auzit de maratonist care n-are poftă de mâncare. Dacă ajunge în situaţia de a nu a avea o astfel de poftă înseamnă că e suprasolicitat de antrenamente şi are o lipsă puternică de zinc.
Dar, cu toată pofta de mâncare, mulţi dintre alergătorii pe distanţe lungi au foarte mare grijă la ce şi cât mănâncă.
Partea frumoasă cu alergatul e că poţi chiar şi după 40 de ani să mai mănânci câte o pizza, câte o îngheţată sau o friptură fără să se depună, dar greutatea contează foarte mult într-o alergare.
Unul dintre principiile vitezei sună cam aşa: cu cât eşti mai slab cu atât alergi mai repede. La mintea cocoşului, dar atât de greu de realizat. Până la urmă nu poţi fi nici slab să cazi de pe picioare pentru că atunci nu mai ai forţă să alergi.
De fapt, principiul raportului dintre cât de slab trebuie să fiu şi cât de bine alerg l-a exprimat scurt un doctor de la Centrul de Medicină Sportivă din Bucureşti. Suna cam aşa: ”Trebuie să fii cât poţi de slab fără să-ţi pierzi forţa pe care o aveai la o sută de kilograme”. Acum am 79, când m-am apucat de alergat aveam vreo sută cinci.
Aşa că pentru un alergător nu e suficient să slăbească, mai trebuie să-şi păstreze şi forţa pe care o avea înainte să slăbească. E puţin diferit de lumea modei unde pentru a slăbi poţi să joci murdar.
Slăbitul la alergători e o afacere încurcată, aşa că cea mai bună metodă pe care am descoperit-o în cei aproape cinci ani de când alerg e cea de a nu mânca niciodată pe săturate şi de a sări peste cină. Nu ratez micul dejun şi nici prânzul, iar la aceste mese mănânc în funcţie de cât am fugit. Am alergat mult, pot mânca mult, am alergat puţin, mănânc puţin, n-am alergat, mănânc foarte foarte puţin. Iar seara nu mănânc niciodată după ora şapte. În general, între cinci şi şapte iau o gustare - iaurt, lapte cu cereale, alteori strug
