„S-a împlinit un secol de când un tânăr student medicinist venit să studieze la Viena şi membru al «României June» a avut norocul să-l cunoască, la una din întâlnirile literare ale Societăţii, pe I.L. Caragiale. (...) Studentul de la «România Jună» (...) este bunicul meu matern, Ioan Vintilă. Ideea că în ochii lui Caragiale s-a oglindit, fie şi pentru câteva momente, figura dârză a bunicului meu şi mai ales ideea că în ochii bunicului meu s-a adăpostit, timp de o oră-două, chipul uşor ridat al unui Caragiale viu mă încântă. Îmi place să cred că port în gene, prin bunicul meu, amintirea lui Caragiale.

Pe linie paternă am avut un bunic regăţean, Dumitru, căruia prietenii îi spuneau Mitică, iar unii chiar «nenea Mitică». (...) Îmi place să cred că port în gene, prin el, amintirea veselă a Miticilor din Bucureştiul de odinoară.“

Cea de-a doua carte despre Caragiale a Ioanei Pârvulescu este, simultan, şi mai intens subiectivă şi mai acribios documentată decât prima – În ţara Miticilor, 2007; şi mai „romanescă“, şi mai aproape de ceea ce înseamnă istoria literară, detectivistica meticuloasă prin colecţiile publicaţiilor vechi. Autoarea are această ingeniozitate de a mixa registre şi strategii textuale dificil de pus alături, fără risc, între coperţile aceleiaşi cărţi. Ştie să fie şi „romancier“, şi istoric literar, cu egală eleganţă şi cu egală probitate. Romancierul şi istoricul literar lucrează împreună în volumele acestei autoare, dar nici unul dintre ei nu-şi depăşeşte atribuţiile. Romancierul nu compromite, prin falsificare, munca istoricului literar; el „se amestecă“ în documentele găsite şi etalate de celălalt doar pentru a le scoate în evidenţă pitorescul intrinsec. Iar cel de-al doilea se lasă ajutat de „romancier“, fără a-i limita libertatea de a face conexiuni şi de a asambla documentele – altfel poate că insuficient grăitoare prin ele însele –