Intrat în obişnuinţa bucureştenilor şi a oamenilor de teatru, evenimentul autumnal cel mai important în materie îl are în acest an drept călăuză pe criticul Alice Georgescu, director artistic şi selecţioner unic. Are şi un tătic însă, acelaşi, UNITER, cu stafful lui proverbial de harnic (condus de vicepreşedinta Aura Corbeanu), eminamente feminin, cum se spunea în seara deschiderii când, spre echilibru, directoarea a fost flancată de doi bărbaţi vajnici şi falnici, Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional Bucureşti şi preşedinte al UNITER, şi însuşi ministrul Culturii, Kelemen Hunor. Sigur cel mai important e că se pot vedea în acest maraton teatral spectacole de vârf, selecţionate cu grijă şi temei. În seara de 28 octombrie, la deschidere, am realizat şi alt beneficiu. Unul de suflet, când ne-am regăsit şi salutat, cu mic cu mare, în foaierele Teatrului Naţional, sub schele (căci Naţionalul e, cum se ştie, în reconstrucţie), încântaţi că trăim un frumos moment de solidaritate şi bucurie, fiindcă, în ciuda mult blamatei crize şi a neajunsurilor, publicul vine la teatru, iar oamenii care-l creează n-au dezarmat. În particular, ne-am bucurat şi pentru revederea cu colegi români sau de alte naţionalităţi de pe toate meridianele lumii pe care scena teatrului, dar şi a vieţii îi uneşte. Omagiindu-l pe Liviu Ciulei, care tocmai a părăsit această lume, toţi cei de faţă au recunoscut în sinea lor şi prin viu grai că nu există motiv mai mângâietor de a fi în teatru decât acela de a fi în slujba omului asemeni marelui dispărut – printre ultimii umanişti, cum spunea Giorgio Strehler, aşezându-se şi pe el alături. Artistul renascentist racordat la modernitate, spre care unii dintre noi îşi îndreptau speranţele, s-a aflat evocat şi în mottoul festivalului: „Omul, acest animal ciudat“, citat din Cehov, căruia i-a fost dedicată şi cea mai importantă secţiune a evenimentul