Iulie, 2011, Grecia în plină criză. În pragul falimentului. Când aterizează pe pistă, am impresia că avionul în care mă aflu e singurul în mişcare, nici o activitate în jur. La fel, pe aeroport, ca şi cum această cursă ar fi singura în plin repaus prelungit. Ajung primul la taxi şi iau maşina din capul coloanei. Şoferul spune că aşteaptă de 4 ore. E locvace, vorbeşte bine engleza, e primul de ani de zile care cunoaşte adresa hotelului Fedra, Odos Kairefondos, în plin centru, la doi paşi de Piaţa Plaka, toţi şoferii atenieni de până acum cădeau din nori. În taxiul lui galben, ca toate celelalte, şi-a amenajat o cabină de plexiglas transparent, te-ai crede la New York, dar, spre deosebire de majoritatea şoferilor de taxi de acolo, nu e nici blazat, nici indiferent, nici arogant, dimpotrivă, e prevenitor şi plin de informaţii utile. Vrea să ghicească de unde vin şi, deşi îi spun, mă plasează în Italia. Din primul moment anunţă că de la aeroport în centrul Atenei s-a stabilit un flat fee de 35 de euro, să nu care cumva să daţi mai mult, chiar dacă vi se cere. La terminarea cursei mă cuprinde o mică îndoială: aparatul arată 25 de euro, el pretinde imperturbabil cei 35. Şi dacă sub această aparenţă de hipercorectitudine, el a găsit modalitatea de a-i „ciupi“ pe clienţi, un sport naţional în anume părţi ale Europei noastre, forţându-le în acelaşi timp recunoştinţa. Rămân cu această vagă îndoială, poate că e o atribuire de intenţii nemeritată, nu aprofundez, nu am de gând să intru în abisurile gândirii greceşti (cea de azi nu-mi e decât puţin familiară) din care tragicul a fost eliminat, lăsând locul aranjamentelor de tot felul: cu viaţa, cu moartea, cu statul şi cu instituţiile, cu zeul unic, acomodabil şi acomodant şi el. Mai acomodant decât numeroşii locuitori ai vechiului Olimp? Greu de spus. Şi ei erau sensibili la tot felul de intervenţii, puteau să închidă ochii