Steaua se joacă rău de tot de-a fotbalul. Îndoaie clasamentul prin zona de mediocritate a acestuia, în Europa League face spectacol din rezultatele contradictorii, îşi precipită istoria prin acceptarea statutului de echipă nomadă, fără domiciliu stabil, asigură debit peste măsură în libera circulaţie a antrenorilor şi a jucătorilor, mituieşte excesul de afişare în media prin exhibiţionismul patronal şi, paradoxal, conservă un portofoliu de audienţă activă prin care îşi surclasează adversarele în topul popularităţii. Steaua forţează realităţi contradictorii. Steaua atacă nonşalant extremele supravieţuirii în raţional.
Deplasarea de la Haifa a fost pentru Steaua una de coşmar. Tabela de marcaj părea că afişează, la finalul meciului cu Maccabi, un diagnostic necruţător. Şi nu mă refer doar la proporţiile scorului prin care au fost puşi la zid trupeţii lui Ilie Stan. Dincolo de acel 0-5, Steaua a părut la Haifa un biet maculator în care adversarii au mâzgălit, după cum le-a fost pofta, un portret al ruşinii. Steaua a lăsat impresia unei ruine, a unui azil din care pacienţii nu aveau decât şansa de a se salva, fiecare în parte, pe cont propriu şi după cum le este puterea. Dar asta numai după ce ar fi fost ei obligaţi să mai suporte un supliciu, şi anume returul de la Bucureşti.
Scenariul întâmplării de pe Naţional Arena părea a fi şi el, până la un moment dat, unul diabolic. Steliştii s-au dus repede într-un 2-0 dătător de speranţe. Dar, după ce au fost egalaţi de călăii de la Haifa, înălţarea în speranţă începea să pară doar anestezicul dinaintea injecţiei letale. Sincer, am crezut că Steaua se va duce ca de obicei la vale, am crezut că vom asista iarăşi la o ruşine de proporţii. Dar Steaua a făcut din nou recurs la paradox şi nu s-a mai îndulcit în obişnuinţele păguboase. A pariat pe fotbal şi a câştigat. Iar când te gândeşti că cele două goluri marcat
