Mecanismul de euro-socializare prin inflație a îndatorării iresponsabile, a îndatorării realizate prin expandarea economisirilor cetățenilor Eurozonei subțiate de multiplicarea inflaționistă a creditului, sunt circumstanță agravantă aparte a „ordinii” monetare / economice din UE și explicație fundamentală a deranjului prezent.

Îndeobște, o carte, prin însăși natura ei, „mai așezată”, reprezintă un produs nu neapărat de cea mai mare actualitate; comparativ cu analiza la zi a evenimentelor, cel puțin. Însă asta cu excepția cazului în care cartea este vizionară, și asta nu prin pariuri de ghicitor, ci prin rigoarea explicațiilor aduse realității despre care se face vorbire. Recent ajuns în România, un tânăr economist german, Philipp Bagus, avea să aducă cu el o astfel de lucrare, al cărei titlu și tratament vor rămâne actuale chiar și după multe zile de „mâine”: Tragedia euro.

Nivelul standard al tragediei (monetare a) comunelor: orice stat este beneficiar-complice al suprautilizării „expansiunii interne a creditării”

În prezent, când Italia o apucă grăbit pe drumul declarării falimentului – urmând pașii pe care Grecia îi făcea cu aproape un an în urmă, un astfel de studiu este dens în actualitate. Tragedia euro reprezintă o aplicare a logicii populare a teoriei „tragediei comunelor” în zona monetar-bancară europeană. Identificată de economiștii Școlii Austriece de Economie, din „parohia” căreia vine și economistul amintit, în spațiul sistemelor bancare cu rezerve fracționare (cum avem în prezent în întreaga lume – adică un sistem în care băncile pot da cu împrumut mai mulți bani decât atrag efectiv prin depozite la termen), teoria „tragediei” spune că fiecare bancher/bancă în parte este motivat/ă să expandeze creditele livrate economiei, încercând astfel să administreze o felie cât mai mare din pool-ul de active-împrumuturi pe care sistemul le poa