Ori de câte ori citesc o antologie, am tentaţia să uit că ea este şi o selecţie de autori, nu numai una de opere. Mai pe româneşte, o citesc ca pe un volum scris de un singur autor şi vreau să uit că în ea găsim operele mai multora.

Avantajele, ca şi dezavantajele, se pot ghici cu uşurinţă. Pe de o parte, nu trebuie să mă gândesc prin ce se aseamănă poeziile care apar în faţa mea – poetul a considerat că pot fi publicate împreună şi-atât. În acelaşi timp, nu sunt influenţat de probleme şi topic-uri conjuncturale – sunt ceasuri norocoase când nici nu-mi trece prin minte cine a fost selectat şi de ce şi cine nu şi din ce motiv. Pe de altă parte, câteodată simt totuşi asperităţi pe care autorul, de-ar fi fost numai unul, desigur că le-ar fi eliminat.

Dar, prima dată, despre atmosferă. „Poeţii şi poemele din această carte nu urmează – aflăm dintr-o notă asupra ediţiei – vreo ordine alfabetică sau cronologică, ci o structură «muzicală» decisă de antologatori pentru ansamblul volumului“ – scriu antologatorii, Petru Romoşan şi Dan Coman, în Notă asupra ediţiei (11); pentru mine, muzica asta este una tristă, melancolică, pesimistă, nemulţumită. Câteodată, mai simt şi că ea este mai mult livrescă decât trăită, un spleen care e la modă, care pune stăpânire pe genii care nu pot fi, nu-i aşa, decât „spleenaţi“.

Pe mine cel puţin m-a izbit lipsa aproape totală a chefului de joc, lipsa aproape totală a umorului (în literatura lui Caragiale şi a lui Nichita Stănescu, a lui Şerban Foarţă şi Emil Brumaru, a lui Urmuz şi Ionesco!!!), raritatea forţei ritmate (poezia lui Ştefan Manasia, creierul meu friguros e nebraska – 54, fiind una dintre excepţii, nu pot să mă abţin să nu citez din ea: „creierul meu friguros e nebraska / creierul meu de gumă de mestecat // prin el trec accelerând marfarele / pline cu crime pe care aş fi putut să le fac // mecanicii au chipur