Justiţia este grav compromisă în ochii opiniei publice.
O fi ultimul atac al preşedintelui la adresa justiţiei „inacceptabil“, semnul unui „stat poliţienesc“, cum ne anunţă Viorica Costiniu, doamna care veghează, împreună cu soţul, la dependenţa magistratului de politician şi de mogul, sau motiv întemeiat pentru lăsarea la vatră a dictatorului, aşa cum susţine suspendacul de serviciu, Crin Antonescu, dar şi justiţia se pretează din plin la a fi exploatată mediatic şi atacată din toate poziţiile. Pe de o parte, vorbele teribile rostite de preşedinte – „să ne spună magistraţii de unde luăm sursa de finanţare“ şi „dacă am pune în aplicare toate deciziile judecătoreşti, am fi într-o situaţie dificilă“ – merită criticate pentru că, prin generalizare şi lipsă de nuanţe, pun sub semnul întrebării însuşi statul de drept. Pe de alta, prin multe dintre decizii, magistraţii înşişi au făcut acelaşi lucru. Culpabilizarea la pauşal este un alt triumf al formei asupra conţinutului.
Nu e treaba magistraţilor nici să găsească surse de finanţare – pentru asta avem guvern şi parlament – şi nici să împartă dreptatea în funcţie de dimensiunile şi nevoile de moment ale puşculiţei bugetare. Deciziile judecătoreşti trebuie respectate, dar pot fi criticate şi contestate, la CEDO de exemplu, iar practica arată că toate guvernele au amânat executarea acestora în funcţie de finanţele statului sau de interese de moment. Nu doar Boc, ci şi Iliescu, Văcăroiu, Năstase, Tăriceanu au ignorat „dictatorial“ o mulţime de hotărâri definitive şi irevocabile, unele aparţinând chiar CEDO, ca să vorbim doar de cele referitoare la restituirea proprietăţii. Au făcut-o jucând la două capete. Se foloseau de magistraţi în interesul clientelei politice, hrănindu-i cu privilegii peste privilegii, timp în care făceau tabula rasa din deciziile instanţelor. Deci, mai uşor cu ipocrizia pe scări!
